duminică, 2 mai 2010

Invizibila, dar fara durere

“ This is for everyone of you….”
Off X_X in cacat, trebuie sa ma trezesc. Ceasul suna. Am deschis ochii, pentru a-l opri ( nu m-ar fi deranjat sa ascult melodia, dar stiam ca urma sa se opreasca. Peste 9 minute ar fi sunat iar). In dimineata asta ma simteam…..epuizata. Parca nici nu dormisem. Oasele, muschii, mainile, picioarele, capul, tot ma durea. Am vrut sa adorm iar. Daca adormeam nu simteam nimic. Mintea nu mai statea la un mod de a oprii durerea, ce se revarsa parca tot mai adanc in corp (intesintatea crescand). Ar fi fost inchisa intr-o camera goala, fara geamuri sau usi, doar ratacind. Nu stia nici unde incepea, nici unde se termina ea.
Nu am avut de ales. Cu greu am deschis din nou ochii. Soarele era de mult pe cer. Starlucea. Radia. Incalzea. M-am ridicat din pat. Nu stiu cum am ajuns la baie. M-am spalat. M-am schimbat. M-am pieptanat. Am iesit cu Puppy afara. M-am intors. Am baut un cappuccino. Faceam totul mecanic probabil ca, urmand aceiasi rutina zilnica, corpul si mintea mea nu mai aveau la fel de multa nevoie de prezenta mea.
Am intrat pe mess. Nimic si nimeni interesant. Mi-am facut ghiozdanul (mi-am pus toate orele care imi trebuiau, desi daca m-ar fi intrebat cineva ce ore aveam, habar nu aveam). Da. Functionam. Dar oare functionam cum trebuie? Nici nu realizam ce fac. Parca eram in “Stand by”. Totul in jur era normal. Nimic schimbat. Decat un om. Eu. Eu??!! Asta nu sunt eu!! Dupa cum am mai spus soarele incalzea pamantul. M-ai putin pe mine. Nu imi era nici cald, nici frig. Mainile le aveam reci. Asa le aveam mereu.
Aveam ciudata impresie ca toti erau mai zambareti; mai veseli; mai iubareti; mai plini de viata azi. Dar eu? Eu nu!! Orele s-au derulat normal. Am plecat si de la scoala.
Ciudat! Azi am fost un om invizibil. Ciudat pentru o persoana ca mine. Plina de viata. Care vorbesti cu toti. Comunica. Rade. Se distreaza. Mereu am vrut sa stiu cum e sa fii invizibil. Dar nu pe pielea mea. Nu asa. Mi se pare ciudat. Naspa. Dar era sa uit ceva. ceva ce nu mi-a dat pace si am vrut sa scap de ea dormind. Durerea. In timpul zilei nu am simtit-o. Disparuse. Sau cel putin nu o simteam tot atat de intens sau poate ca nu-i dadeam importanta. Fiind invizibil, cu sau fara materie si viata in tine, nu simti durerea. O simtisem de dimineata ceea ce insemna ca atunci eram in viata. Nu? Functionasem. Pana am decis sa scap cumva de durere. Durerea ne face sa simtim ca traim. Mereu ea e cea care ne da un ghiont ca sa realizam ca suntem vii si viata nu e asa roz cum probabil toti am vrea. Ea e cea acre ne trezeste din visare. Ea e cea care ne arata realitatea cu bune si rele.
Am ajuns acasa, dupa ce am trecut sa-mi cumpar o carte. Mi-am dat seama ca nu mancasem nimic toata ziua. Mama mi-a facut ceva sa mananc.
M-am hotarat sa ma duc in camera mea. Vroiam sa-mi incep noua carte. M-am pus in pat. Surpriza! Acea durere de dimineata a aparut in acelas loc unde a si inceput (camera mea, patul meu) si pentru un moment s-a si sfarsit. Nu stiam ce sa fac. De data asta, cu ea a venit si o stare de….. ceva. Parca era nervozitate…. panica….. confuzie…. frica….. Nu stiam ce e. Nu stiam ce sa fac.
Cum scapam de ea? De dimineata singura solutie rationala gasita, era sa dorm. Dar nu puteam sa dorm mereu! Asta trebuia sa fac macar acum? Da. Sa dorm. Mi-am facut un dus. Picaturile calai de apa se scurgeau pe trupul meu imperfect curpins de usoare spasme. Mi-am luat pijamalele. Durerea nu disparea. Nici dusul, ce alta data ma calma nu avea efect. M-am culcat.
Oare avea sa treaca? Pentru cat timp? Doar noaptea? Doar cand parca eram invizibila? Lipsita de vlaga, fara viata? Ce pret trebuia platit ca sa scap, caci nu vroiam sa fiu invizibila mereu dar totusi fara durere......Deja aparea intrebarea de baraj: Durerea sau invizibilitatea? M-am gandit ca poate m-as putea obisnui cu acea durere…dar daca ea s-ar fi plificat in fiecare zi? Asa cum facuse si azi. Oare existau remedii? Ar fi trebuit sa aflu. Daca aleg sa traiesc cu acea durere ar insemna, automat, sa accept sa traiesc ca un om normal care duce o viata relativ obisnuita. Deja in minte aveam 2 conexiuni:
Invizibila = fara durere
Normala = cu durere
Merita sa fiu invizibila? Mi-as fi dezamagit putinii prietenii adevarati care imi mai ramasesera. Mereu i-am sfatuit sa lupte pana la final. Si ce facem eu acum? Renuntam asa? Fara macar a incerca sa lupt? Nu! Nu aveam de gand sa fac asta. Nu eu. Nu acum. Trebuia sa gasesc aceea utlima picatura de speranta ce imi ramsese in corpul deja sleit de puteri. Stiam ca undeva in adancul meu, intr-o cutiuta imbracata in catifea albastra, era Ea. Ultima sansa. Trebuia sa incep sa o caut.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu